N-o să mai citesc nici feed-urile din Google Reader, rămân activ doar pe twitter. Ne vedem în August.

- Săptămâna asta lansăm demo-ul Veevid şi versiunea free, pentru download.

- Am devenit parteneri Mozilla, iar Veevid este prima platformă din lume care suportă formatul de video open-source promovat de Mozilla (.ogg, .ogv, .oga).

- Am decis să nu plec nicăieri în vacanţă vara asta, pentru că am multe de făcut şi vreau să termin tot ce trebuie terminat până în Septembrie. Prietenii ştiu de ce :-).

Am observat că majoritatea oamenilor văd succesul ca pe un scop. Cică eşti de succes atunci când, desigur, faci succes. Şi faci succes, desigur, atunci când ai euro în cont, maşină cu mulţi cai putere, iubită cu vârsta sub 20 de ani şi apartament în centru. A, şi atunci când nu închizi niciun proiect, că face rău la imagine. Ei bine, nu. Pentru mine, e matematică pură: dacă scopul e să faci succes şi succesul e definit de cele de mai sus, chestiuni care pe mine nu mă interesează, rezultă că pe mine nu mă interesează să fac succes :-). Sau mai bine spus, că eu definesc altfel succesul.

Sunt de părere că succesul trebuie să fie efectul unui cumul de acţiuni şi rezultatul unei viziuni, nu scopul în sine. Din acest motiv, cred că succesul n-are nicio legătură cu mărimea portofelului sau eşecul proiectelor lansate şi abandonate, atât timp cât înveţi din fiecare experienţă. Chiar azi mă uitam pe proaspătul blog al lui Radu Georgescu, în pagina de Proiecte. Am văzut acolo vreo 5 proiecte pornite şi abandonate. Nu ştiu voi, dar eu unul consider că Radu Georgescu e un om de succes.

Încercând să definesc succesul, mi-am dat seama că pentru mine a face succes înseamnă să construiesc produse, servicii şi echipe care să rezolve probleme reale, şi să fac asta împreună cu oameni cu care să-mi facă plăcere să lucrez.

Sunt foarte curios cum definesc succesul Dragoş Bucurenci, Cosmin Alexandru, Dragoş Stanca, Radu Georgescu sau Manafu, nişte oameni pe care îi admir şi apreciez. Domnilor, aveţi legătura.

Odată cu lansarea avem şi o super ofertă, poţi cumpăra albumul Smiley - În lipsa mea cu doar 5 euro. Cică în magazine e 50 RON, deci e afacere, nu glumă.

Îmi pare rău. Încerc să identific problema şi să dau cu ea de pământ cât mai repede!

Later edit: gata, l-am rezolvat. Pentru cei care se mai lovesc de problemă, uitaţi-vă în “active_plugins” din tabela wp_options şi verificaţi să nu existe mai multe plugin-uri decât aveţi active. Cele pe care nu le-aţi activat voi cu mânuţa voastră ar trebui şterse. Mai multe detalii aici.

Următoarele întâlniri mi s-au părut rupte din realitate. În fiecare săptămână, aşteptam cu sufletul la gură să vină “ziua Erisma”. În fiecare Vineri, respectiv Sâmbătă, abia aşteptam să păşesc în sala Lyon din Novotel, cu Moleskine-ul în mână şi dorinţa arzătoare de a mă cunoaşte mai bine pe mine. Îmi amintesc cu plăcere cum Ioana Pârvulescu m-a învăţat de ce să nu-mi fie frică de cuvinte şi de ce să mă tem de ele. Mă amuz gândindu-mă la stilul poetic, luminos şi aparte de scriere al lui Mircea Mateescu, coleg de Erisma 7. De fapt, Mircea e un om cu totul şi cu totul aparte.

Simt că încă pot pipăi pasiunea Oanei Pellea, de care m-am îndrăgostit iremediabil, pasiune pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni până acum. Pot decupa fără nicio problemă în memorie toate momentele în care încerca să ne ajute să ne redescoperim. “Plictiseala şi superficialitatea sunt semne de lipsă de respect faţă de sine”, “Nu alerga fără rost”, “Rămâi îndrăgostit”, “Opreşte-te”, “Fii autentic, nu bifa” sunt doar câteva din cuvintele care mi s-au imprimat în memorie la fel de bine precum tuşul străpunge hârtia. Exersez cu plăcere toate exerciţiile de dicţie şi mimică ale căror denumiri l-ar face şi pe Vadim Tudor să zâmbească. Îmi amintesc cu multă plăcere de momentele în care Marian Popescu m-a pus sub lupă şi mi-a spus toate lucrurile pe care le ştiam dar pe care trebuia să mi le spună cineva astfel încât să le-nţeleg cu adevărat.

Mircea Toma a început modulul de “Dialog” cu o observaţie atât de evidentă încât nimeni nu se gândeşte la ea: Problema principală a comunicării este că aceleaşi cuvinte, folosite de persoane diferite, au de multe ori înţelesuri diferite. Am învăţat despre id, ego şi super-ego, am aflat că aroganţa deranjează doar pentru că se vede ego-ul interlocutorului mai sus decât al meu, şi m-am amuzat copios la poveştile Caţavenco-Băseştiene :-). Mai mult decât atât, am aflat cum pot folosi psihologia pentru a scăpa de amenzi de circulaţie. Încă n-a fost nevoie, dar e bine de ştiut.

A urmat examenul parţial, care a fost un eşec total. Un discurs de 10 minute pe o temă dată, în faţa unei audienţe de vreo 40 de oameni. Oana m-a certat pentru că mi-a fost frică “să-mi dau drumul, să fiu eu”. Am avut 47 de “ăăă-uri” (numărate tot de Oana, desigur), mi-am uitat o mare parte din discurs şi n-am aplicat nimic din ce învăţasem până atunci :). Face parte din călătorie, mi-am zis şi mi-am propus să nu-mi mai permit niciodată în viaţa mea să nu fiu eu. Mă bufneşte râsul gândindu-mă la discursul hâtru şi plin de ironie al Mihaelei.

Cosmin Alexandru a început modulul de vorbire în public distrugând toate paradigmele pe care le aveam pe subiectul ăsta. Am aflat că cea mai mare frică din lume nu e moartea, ci vorbirea în public. Domnul Echilibru, cum l-a numit Cristi Lupşa mai demult are o carismă incredibilă şi un entuziasm molipsitor. Iar pe lângă toate astea, este unul din oamenii care au făcut Erisma posibil.

Îmi place să cred că sunt un om cu cuvintele la el şi care, în general, are capacitatea de a argumenta cu uşurinţă aproape orice. Însă Robert Turcescu a reuşit să dea cu minte de pământ de cel puţin cinci ori în 3 minute şi patruzeci de secunde, în cadrul modulului de dezbatere publică. Firesc, natural, atent, studiat şi calculat, exact aşa cum îl vedeam la televizor. La celălalt pol, a urmat Liviu Papadima care, în stilu-i calm şi discret, ne-a vorbit despre structura unui discurs şi ne-a comunicat că vom avea un al doilea examen parţial. În liceul Iulia Haşdeu. Examen pe care l-am descris aici, şi care a fost mult peste aşteptări.

Mă aşteptam ca Erisma să fie doar un curs interesant de leadership creativ. În schimb, Erisma a fost o experienţă. O experienţă unică, în care am cunoscut oameni extraordinari. Erisma m-a sedus şi m-a abandonat exact în momentul de maximă plăcere, în care simţeam că n-aş vrea să se termine vreodată. O experienţă care m-a făcut să vreau să fiu mai bun, mai deştept, mai autentic.  Erisma m-a făcut să înţeleg că pentru a schimba lumea trebuie să fac lucruri care mă fac cu adevărat viu. Pentru că lumea nu are nevoie de oameni care vor să o schimbe, ci are nevoie de oameni vii.

Sunt conştient că 20% din acţiunile mele produc 80% din rezultate. Încerc tot timpul să identific acei 20% şi să-i multiplic. E grea treaba asta. De aproape 8 luni, în fiecare dimineaţă, îmi stabilesc taskurile cele mai importante şi le scriu pe un post-it pătrat. Cele mai importante taskuri, maxim cinci. Când termin câte unul îl tai de pe listă şi mă apuc de următorul. Niciodată nu sar peste. Uneori nu le termin, alteori da. Dar în felul ăsta ştiu că oricât de multe lucruri s-ar aduna în timpul zilei, eu mă pot concentra pe acei 20% care contează cu adevărat.

Miercuri am avut 7 interviuri pentru un post de developer la Brainient. Din 7 oameni, doar unul a ştiut unde vrea să fie peste 5 ani. Mie mi se pare absurdă abordarea asta, de a nu te gândi unde vrei să ajungi. Eu ştiam încă de la 14 ani unde vreau să fiu la 24. Şi înclin să cred că la anul când voi trage linie îmi va rezulta cu plus :).

În concluzie, muncesc mult. Muncesc foarte, foarte mult, poate mai mult decât majoritatea oamenilor pe care îi cunosc. Dar pentru că îmi place ceea ce fac, pentru că mă concentrez pe ceea ce contează şi pentru că ştiu unde vreau să ajung, am impresia că muncesc puţin. Foarte puţin.

Acum aproape o lună trebuia să lansăm Veevid în versiune beta. Nu l-am lansat, aşa că oamenii au început să întrebe pe twitter, bloguri şi email ce se întâmplă. Răspunsul e simplu, şi pleacă de la o întrebare pe care eu mi-o pun tot timpul: dacă produsul / serviciul ăsta n-ar fi dezvoltat de mine, l-aş folosi? Până acum vreo două săptămâni, eu n-aş fi folosit Veevid, aşa că nu l-am lansat :).

Cred că întrebarea de mai sus e esenţială înainte de orice lansare de produs sau serviciu. Pentru că tu eşti primul client al produsului tău, pentru că nu toate industriile beneficiază de legislaţia comunisto-instituţionalizată a notarilor publici şi pentru că, dacă nu construieşti un lucru pe care oamenii să-l folosească cu plăcere, rişti să rămâi fără clienţi înainte să câştigi vreunul.